duminică, 28 iunie 2009

Pe malul reflectiilor




Si totusi cerul parca nu mai este capabil sa poarte o culoare mai placuta, decat cea a ochilor ei ...

Inaintez singur prin multime, precum un individ ce a uitat ceva extrem de important in locul de unde acum, toti acesti oameni pleaca grabiti. Ploaia ii respinge, ploaia ma atrage. Ma strecor calm printre ei, sunt concentrat si nu vad decat inainte. Sunt printre singurii care inainteaza. Barbati, femei, copii si animale de companie.

Am ramas singur si vreau sa raman asa. Cobor panta usor inclinata intr-un usor joc de picioare ce ma duce cu gandul la coborarile de pe munte. Aproape ca urmez clasicele zigzag-uri dar cand distractia pare sa inceapa pentru mine, panta sa sfarseste brusc, parca cerandu-si scuze, in drumul de pe marginea lacului. Este frumos si liniste.

Caut un loc un potrivit sa ma asez. Picura incet cu strobi slabi ce par sa vina de sus incercand sa nu deranjeze pe nimeni. Gasesc si un loc potrivit si ma asez usor in dreapta unui pom. O usoara febra musculara imi strabate pulpele, o amintire de la antrenamentul de ieri pentru picioare. Neglijand uneori aceasta grupa, dedic de ceva timp genoflexiuni serioase ... si fiind deficitar aici, am de mancat multe serii de acum incolo.

Soarele se retrage usor, si parca imi imita statul. Eu pe iarba, si el pe varfurile copacilor din micul orizont intins in partea mea stanga. Ma retrag usor langa prietenul meu copacul, astfel incat razele lui sa nu imi mai atace asa mult privirea. La ultima intalnire cu el, in Parang, nasul meu s-a decojit putin, intr-o nuanta rosie, aducand pentru cateva zile catre un clasic nas de pensionar.

Nu stiu daca sunt trist, fericit sau pur si simplu indiferent. Ma simt de parca am pierdut ceva cand m-am lovit de un zid in fuga mea la viteza maxima. Sunt confuz, nu stiu daca parerea de rau poate fi egala cu tristetea, dar daca apele lacului din fata mea, apartin lui, cele din sufletul meu, nu sunt ale mele ... nu sunt in apele mele.

Cu exact o saptamana in urma, pe aici, situatia era cu totul altfel, un extraordinar de bine. Saptamana ce a fost am simtit ca traiesc din nou, mai mult ca niciodata. Viata ne loveste uneori in multe feluri, insa cele mai dure sunt loviturile interioare. Ma voi reface, imi voi scutura armura prafuita si o voi pune la loc pe mine, continuandu-mi drumul pe care sunt destinat sa merg. Ce va fi va fi, indiferent daca s-ar implini ce mi-as dori eu sau nu.

Peisajul ma relaxeaza, ma rezem cu spatele de pom si arunc priviri lente si constante in diferite directii. La cuplurile rare ce pasesc pe alee, la cainele care innoata dupa batul aruncat in apa, la cer si la norii de pe el. In dreapta mea un arc colorat strabate vazduhul, un curcubeu frumos pe care il pozez in minte. O rata trece tantos prin apa scotocind din loc in loc cu ciocul ei hazliu. Ma priveste smechereste si parca imi arata ce poate ea si eu nu. Pestisori mici danseaza prin apa in perechi si din cand in cand sar la cativa centimetrii deasupra apei pentru o fractiune de secunda. Probabil ca la fel cum noi ne jucam in mediul lor, si ei se joaca in mediul nostru. Si noi si ei practicam incursiuni.

Ploaia care ma urmareste de la un timp prinde un usor curaj, insa copacul meu pare ca ma imbratiseaza de sus, caci nici macar un strop de apa nu ajunga la mine. Pun mana pe telefon si vreau sa sun. Nu, mai bine nu ... sau poate ca da. Il bag rapid la loc in buzunar si imi reiau meditatia. Este atat de liniste. Ma asigur ca si curcubeul este acolo, si inca ni se prezinta. Da, pictorul lui a decis sa ne lase sa ne mai bucuram putin de el.

Timpul trece, nici nu stiu cat am stat acolo, poate cateva minute, poate cateva ore. Ma simt bine, ma duce putin cu gandul la popasurile care le fac in traseele montane, acel moment de respiro cand mai dai plamanilor o doza de oxigen si sufletului tau imagini ce ii regenereaza energiile interioare. Sunt departe, nu sunt acolo unde corpul meu sta asezat rezemat de pom. Sunt singur, cred ca sunt singurul care este singur in parcul acela. De trei ori, singur. De un infinit de ori.

Zambesc cu gandul la ce a fost si ma ridic in picioare, ploua. A fost frumos, si atunci aici ... si acum aici. Sunt barbat. Merg inainte. Nimic nu ma poate opri.

Si totusi cerul parca nu mai este capabil sa poarte o culoare mai placuta, decat cea a ochilor ei ...

miercuri, 24 iunie 2009

Readers, digest my ass




Din ciclul, am venit in Romania sa aplicam scheme pentru care in state gen America am fost amendati, va prezint:

Readers Digest, probabil multi ati auzit de ei.

Nu stiu daca au vreo legatura cu digestia cititorilor sau ce naiba o insemna numele lor. Pentru mine nu au existat si nu vor fi digerati niciodata. Nu ma intereseaza si nici nu mai dedic alte minute din viata mea acestui subiect. Despre ce este vorba.

Pe scurt, ma inscriu din tampenie la un concurs online organizat de ei, si de atunci primesc prin posta scrisori de somare, pentru plata unui "contract".

Despre ce contracte vorbiti stimata gazeta ?

Cer mai multe informatii, mi se spune ca am comandat ceva de la ei prin internet? Poftim ? Nici nu am cont la voi. Sau mai bine zis, dupa cum va spune si numele vostru american ... say what ?

Daca am comandat, atunci unde este ? Pentru ca eu nu vad nimic de la voi!

Per ansamblu, la prima vedere, nu vreau sa acuz pe nimeni, dar am impresia ca inscrierea la concursul lor ascunde pe undeva niste manevre de transmitere scrisori/pachete prin care in cele din urma te obliga sa le achiti.

Refuz sa cred ca cineva a intrat cu datele mele si a facut vreo comanda pe acolo. Daca ar fi fost asa, respectivul ar fi avut nevoie de actele mele de identitate pentru a ridica coletul de la posta si ar fi semnat si pentru primire.

Desigur, nu ar avea nici o noima ce scriu mai sus, pentru ca la urma urmei nu poti ridica nimic fara sa platesti/semnezi.

Per ansamblu, aveti grija la "concursurile" lor, ignorati si reclamati eventualele plicuri venite prin posta.

Daca tu crezi ca vorbesc tampenii, cauta putina informatie pe internet, si vezi in cate scandaluri cu "norocosi castigatori" plicuri si promisiuni sunt implicati.

Cireasa de pe tort:

In Martie 2001, un Procuror General in numele a 32 de state din SUA, cere semnarea unui intelegeri cu Readers Digest in care acestia din urma sunt obligati ... pe romaneste ... sa o lase mai moale cu astfel de chestiuni.

Pentru mai multe detalii acceseaza acest articol, unul dintre multe altele dedicate acestui subiect.

Sunteti la un apel distanta de A.N.P.C. tineti-o tot asa ...

ps-acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare.

marea te cheama la ea?

Drumul spre sala la ora de varf e sinucidere curata. Claxoane, caldura, oameni lipiti de asfalt, oameni nervosi, transpirati, inghesuiti intr-un metrou usor trist.
E cald, prea cald! Sa umblu cu tricoul ud a devenit deja parte din normalitate. Asta e ! sunt sportiv, inghit si merg mai departe.

Vreamea asta intotdeauna imi starneste o pofta imensa de mare, doar el, eu si un sezlong, briza care bate si un soare bland care ne arde pielea pe nesimtite. Apa sarata care imi ramane in par si un cer albastru plin de nori dolofani.

Marea ne cheama la ea?

E duminica, ora 4:30, o masina, 4 nebuni, si un drum drept. Sunt tineri, proaspeti si pusi pe glume. (de multe ori la ora asta nici nu sunt in stare sa gandeasca), dar nu le pasa, sa fie entuziasmul, bucuria de a scapa de un oras prafuit si aglomerat sau amintirea vremurilor de liceu. Pe autostrada bate vantul, din cand in cand ne mai depaseste un grabit (spre ce, daca te grabesti si viata trece mai repede) soarele rasare timid, cu cat ne indepartam mai mult de oras cu atat ne simtitm mai liberi.

off Bucuresti, orasul care ne inghite? ne-am nascut in Bucuresti, am crescut aici, cu toate astea caut din ce in ce mai des pretexte sa plec de aici.

In fine am ajuns, platim cumiti taxa de statiune, taxa de parcare, taxa de sezlong, taxa de buda. Hmm bine ca nu au pus taxa si la intratul in apa, si ne intaindem frumos la soare, osteniti de drum.

Inca e racoare, e doar 7:30, se simte miros de apa de mare, se aud pescarusii, sa ne bucuram de liniste pana nu incepe plaja sa se populeze.

Avea cineva o vorba, ce tara frumoasa pacat ca e locuita.

Are rost sa va povestesc despre oamenii de pe plaja si preocuparile lor culinare. La un moment dat am simtit cum ma bantuie fantoma Bucurestiului.

E frumos la mare, pentru o zi doua, mai mult nu te tin nervii si nu in statiuni populate. Avem noi o plaja goala care ne asteapta cu nisip fin si apa fara pietre (shh e secreta).

Dupa experienta de duminica am ajuns la concluzia ca trebuie sa-mi cresc activitatea fizica extragym. Asa ca am decis sa ma scot la plimbare in aer liber prin parcuri.

E ciudat ca sunt atatea persoane care platesc un abonament la sala doar ca sa petreaca cele mai lungi 45 de minute pe o banda/ eliptica/bicicleta, cand existe metoda mai placute, mai ieftine, mai sanatoase de a face miscare.

Herastraul batran si credincios ma astepta ca odinioara, ca un tata care intotdeauna isi asteapta copii, cu coroana verde de frunze, cu miresme de flori colorate, cu aer incarcat de verde, cu alei proaspete, cu lacul impanzit de salcii si mai nou cu capetele europene care iti zambesc benevol sau ironic dintr-un cerc sacru (???)
Ciudat, de multe ori l-am evitat, prea multe amintiri despre persoane care au plecat, prea devreme, prea din scurt, dar totusi sunt aici.
O imagine prafuita imi apare in fata ochilor, o fetita pistruiata se joaca in pietris cu sora ei mai mare sub ochii protectivi ai parintiilor. Vaporasul sta sa plece, adie un cald vant de vara. Dar dispare,o alung.

Am petrecut cele mai bogate 45 de minute, un fel de powerwalk, urcat "dealuri", alergat pe scari, mers ingreunat prin dune de pietris, mi-am simtit corpul, mi-am depasit zona de confort, am avut curajul sa ies din casa, o sapca, un mp3 player, o sticla de apa si o pereche de adidasi comozi. Am vazut soarele, m-am incarcat de o natura darnica, am alergat printre tasnitoare cu stropi reci, am transpirat, si mi-am golit creierul de griji.

Mare sau munte, verde sau galben, bucuresti sau brasov?

luni, 22 iunie 2009

Pasind prin ploaie



Programul meu la birou s-a terminat, inchid calculatorul si arunc o privire pe fereastra. Destul de intuneric pentru partea asta a zilei, nori buclucasi se plimba pe deasupra Bucurestiului.

Un pic mai devreme si-au scuturat povara pe strazile din jurul meu, racorind pentru o leaca pamantul fierbinte, precum o gura de apa dupa un drum prafuit. Dar acum, strazile s-au inseninat putin si soarele isi reface simtita prezenta, nu si-a incheiat inca socotelile cu ziua de astazi.

Intru pe usa si asez hainele de birou la locul lor, le aranjez atent de parca maine le-ar purta din nou. Normal, oamenii spun ca ma prind bine, dar nu pot sa zic ca ma simt prea confortabil in ele. Am fost intotdeauna un simplist si daca haina il face pe om, poate ca de multe ori eu am incercat sa fac haina.

Pantaloni "trei sferturi", incaltaminte sport, o geaca subtire de ploaie si credinciosul meu rucsac cu o singura banda, diagonala. Ma concentrez pentru o clipa, incercand in cateva secunde sa arunc din mine tot stresul cotidian, aceasta plaga infectioasa generata de sistemul in care ne purtam vietile. Ploaia parca ma astepta afara, caci nu apuc sa fac cativa pasi si incepe sa cada usor, de parca norii aruncau cu apa in mine, drept tinta.

Pe masura ce ritmul ei creste si viteza mea de deplasare face la fel. Spargatorii de mituri au constatat ca deplasarea cu viteza prin ploaie, te face si mai ud. Asa o fi. De data asta iau autobuzul o statie, caci in momentul cand am intrat in statie, mastodontul de tabla pe roti de cauciuc isi face aparitia. Cobor la prima statie si reiau joaca prin ploaie. Pantalonii dau semne ca vor ceda curand teritoriul uscat cu generozitate. Intru in sala si cativa indivizi, neconstienti de ploaia de afara parca, se uita mirati intrebandu-se probabil de unde am gasit apa de pe mine.

Ma dezbrac, ocup vestiarul si intru in sala. Incepe incalzirea. Astazi voi lovi spatele. Tractiunile mele la piept, cele credincioase isi fac datoria. Las in urma patru serii a cate 10 repetari. Urmeaza helcometrul cu priza apropiata tot la piept, precum niste tractiuni clasice doar ca punand accentul pe spate. Putina cantitate de apa lasata de ploaie se evapora usor si lasa loc sudorii. Maieul meu incepe sa prezinte pete. Rezultatele se vad, sunt pe drumul cel bun. Urmeaza ramat cu gantera si inchei cu ramat cu bara. Ma decid sa atac tricepsul, parca nu mai aveam vlaga in biceps.

Tuna puternic, ma rupt de concentrarea din sala si observ cum ploaia prinde cote torentiale. "Ups! Am incurcat-o!" Dupa aproximativ o ora imi termin exercitiile. Respir usor greu, sunt transpirat din cauza condensului din sala, dar multumit de antrenamentul meu. Si ma gandesc ca m-am trezit destul de obosit astazi, l-am pacalit din nou, pe el, pe mine.

Gluga pe cap, tinuta pe mine, banda ghiozdanului isi face loc printre pectorali. Afara ploua torential. Parasesc sala cu pasi repezi, oameni postati in adaposturi se uita la mine si probabil se gandesc unde ma grabesc de nu mai pot astepta cateva minute sa treaca. Nu stiu unde ma grabesc.

Deja incep sa iau apa, adidasii dau primele semne, urmeaza pantalonii si geaca ce devine parca mai grea si lipita de mine, acum aproape ca sta mulata. Arat precum un calugar cu acele glugi pe cap, pasind rapid prin ploaie. Si ma izbeste un gand. Inca de mic copil mi-a placut ploaia. Sa ma plimb prin ea, sa innot cand afara ploua, sa stau pe fereastra sa o ascult cum canta...

Unde ma grabesc ? De ce ma grabesc ?

Picaturi de ploaie ma mangaia parca usor pe cap. Ma opresc si imi dau seama cat de mult imi place. Sunt singur in mijlocul strazii ploua torential si nu am nici o treaba. Incep sa zambesc usor. Ma uit in fata si peste tot curge apa. Aud parca un cantec frumos in departare. Prind curaj si merg usor adulmecand fiecare pas. Este o senzatie de libertate, sunt singur pe toata planeta. Chestia asta care indeparteaza oamenii si ii pune pe fuga in adaposturi, ma face fericit. Ma bucur ca i-am regasit semnalul.

Parca rasete de copii se aud in fundal, imi revine optimismul, parca simt ca traiesc, parca simt ca sunt o planta ce isi recastiga seva si prinde forma si marime. O aud pe ea cum ma striga si ii vad ochii albastrii sclipind de fericire undeva in spate, si imi continui drumul fericit. Am pentru cine sa fac asta si rasetul ei imi da putere, simt ca daca munti ar iesi in calea mea nu ar putea sa ma opreasca.

In statia de masina ma astepta parca soferul, ma urc in masina si observ cu coada ochiului oamenii care admira ciudat apa ce se scurge de peste tot de pe mine. Nu ma intereseaza, sunt mai linisit si mai fericit decat voi pentru ca eu acum simt ca traiesc. Trece statia, revin in ploaie precum o piesa de teatru ce continua in actul doi.

Nu ma grabesc, din masini lumea ma priveste, probabil neintelegand cum ma pot priva de confort. Parca merg de o vesnicie si totusi ajung langa bloc. Pe langa mine o tanara trece alergand, este uda leoarca si o privesc usor ironic ... "unde te grabesti?"

Pun piciorul in scara, apa se scurge pe cimentul patat. Adidasii mei scot sunete mofturoase la fiecare pas. Ma dezbrac, raman in boxeri care sunt partiali umezi si arunc totul in scara. Zambesc, ce experienta ... unde mi-am pus prosopul ? Suna telefonul.

Buna .... buna ... ce faci ? ....

vineri, 19 iunie 2009

Bocanci, vant si multe pietre


Se intampla saptamana trecuta.

Sunt la biroul meu, simplu, de lemn. Ferestre mari ce invaluiesc cladirea de birouri in care imi fac programul aproape zilnic, imi dezvaluie acelasi Bucuresti canicular si prafuit. Sunt destul de ok ca stare, imaginatia mea sta super bine si am o stare de veselie interna de parca tocmai am luat BAC-ul sau am fost admis la facultatea mult visata. Zilele astea, trec atat de repede si eu nu stiu ce am facut in urma cu doar cateva daca ma intrebi. Uneori viata mea este doar o poteca ce urmeaza aceleasi marcaje. Cand simt nevoia de o schimbare, abordez poteci noi. O mica parta a varsatorului din mine, cere sa curga uneori.

Era timpul pentru ceva nou. S-a ivit posibilitatea sa merg in Muntii Parangului. Nu mai fusesem niciodata asa ca, m-am decis imediat sa particip. De aproximativ o luna, am introdus pe langa antrenamentele de sala si una sau doua sedinte de alergari in aer liber, combinate cu alte exercitii. Vine vara si da, bine imi pare! Asadar cel putin pe sistem cardio, stau mult mai bine decat in urma cu ceva timp. Potrivire perfecta.

Am avut grija ca inainte de plecare sa maresc putin ritmul antrenamentelor pe pista si cu cateva zile inainte de intrarea in traseu, sa scad treptat ritmul. Nu vroiam sa risc vreo patzanie pe la incheieturi chiar acum, sau ceva de genul sa plec usor obosit pe munte. Teoretic, tura se anunta ceva mai dificila in sensul ca distantele parcurse in cele doua zile, erau destul de mari (aproximativ 30 km) si bagajul avea sa fie ceva mai greu. Am fentat asta, carand doar strictul strictului necesar. Putina mancare, doua trei zile in cantitati reduse nu este o tragedie, doi litri de apa, sacul de dormit, etc.

Plecam de Vineri seara, planul meu de a trage macar o ora de somn inaintea drumului lung cu masina, esueaza. Alerg prin casa, fac dus, arunc cateva lucruri in rucsac si o intind catre locul de intalnire. Alimentele sunt formate din batoane proteice si banane pentru mesele intermediare si putin pui la gratar si cascaval. Optasem initial pentru piure de cartofi dar nu am mai avut timpul necesar prelucrari, iar varianta cartofilor fierti nu ma incanta intrucat dupa cateva ore apare pe suprafata lor o pelicula usor mucoasa, de incredere ... nu. Prea tarziu mi-am dat seama ca puteam sa ii coc, asta este.

De ce folosesc batoane proteice si banane pe parcursul turei ? Pentru ca in timpul traseului organismul uman pierde treptat energie, iar mesele copioase in timpul acestuia, cel putin in cazul meu nu sunt recomandate. Din lipsa de energie pot aparea probleme cu digestia, stari de voma, oboseala accentuata, etc. Multi acuza mancarea de la unele cabane pe nedrept, cred ca defapt din cauza oboselii accentuate, li se face rau dupa ce mananca. Stiu, am patit-o pe stomacul meu cand am inceput sa urc pe munte, in urma cu ani de zile. Asadar, mancare usoara pe drum, artileria grea, la capat, drept recompensa. Teoria mea.

Nu reusesc deloc sa atipesc in masina, pe drum, stam la taclale, ascultam putin muzica, este bine, imi place sa circul noaptea cu masina. Poate mai mult decat ziua, oare de ce ?

Lasam masina in Targu Jiu si luam trenul pana la Petrosani. De aici un taxi pana la telescaunul ce ne va duce la intrarea in traseu, cat de lung este drumul, si nici nu am inceput bine. Telescaunul ne lasa intr-un fel de mini statiune, cabane de lemn, antene uriase si muzica. Le lasam treptat in spate inaintand pe o poteca oarecum plana, inghitata de iarba grasa si verde. In departare masivul Parang troneaza neclintit, pe umerii lui danseaza norii. Directia este evidenta. Inaintam usor. Treptat castigam altitudine, avansam printre pietre, poteca serpuind pe unde conditiile iau permis. Urcam umeri dupa umeri, coboram putin doar pentru a reveni in urcare mai mult.



Un zeu invizibil incepe sa sufle vant. Usor usor incepem sa mai punem ceva pe noi, sa ne acoperim capetele si sa ne zgribulim putin cand stam in scurtele popasuri. Traversam varf dupa varf, avansam pe creasta prietenoasa pierduti, fiecare cu ale sale ganduri ce tresar cand un nou peisaj ne loveste retina. Este superb, jos in vale departe lacuri albastre ne zambesc, in timp ce asezarea lor in mijlocul mediului pietros, ma duc cu gandul la suprafata planetei Marte. Traversam portiuni intregi de pietre solide, sfarmate parca de un gigant ce la inceputurile omenirii, dansa prin aceste locuri, dar si portiuni de iarba ce se apleaca fidel in calea vantului, lasandu-l parca sa isi faca de cap.

Timpul trece, cum stie el mai bine. Ne incadram in timpuri, suntem precum niste soldati in aplicatie. Un amestec ciudat de vant rece si soare puternic ne impune o serie de stari diferite prin care trecem de la minut la minut precum un motor care care isi schimba constant cuplul reluand incapatanat ciclul. Montam corturile intr-o zona care ne permite cat de cat, solul ramane insa destul de modificat iar vantul ne ameninta furios adaposturile. Servim masa tolaniti in iarba cu acelasi vant ce ne impinge usor precum un cersetor invizibil ce iti cere o bucata de paine. Este aproape ora intunericului. Ne retragem zgribuliti in corturi, formand parca mici echipe.

Imi scot frontala preventiv, si apoi intram in sacii de dormit, precum niste copii constiinciosi, devreme. Avand o noapte alba in spate si kilometrii intregi de creasta, chiar simt nevoia sa dorm. Este in jur de ora 21:00, adorm instant. Ma trezesc undeva in miezul noptii cand parca cineva tragea de cort. Era desigur vechiul nostru compatriot invizibil ce avea chef de joaca cu ale noastr corturi. Verific bocancii asezati afara la intrare sub copertina, sunt ok, nu ploua deci stau linistit ca nu au luat apa. Adorm din nou si ma trezesc cand parca cineva imi sufla usor in fata, habar nu am cat este ceasul, probabil 4-5 dimineata, se simte un frig teribil dar, adorm din nou. Ne trezim in cele din urma, cred ca era ceasul 7-8 dimineata. Atata somn nu am mai bagat cred ca de cand ma stiu. Nici macar visele nu m-au bantuit. Intuneric total. Aveam acea senzatie cand adormi intr-un loc si parca te trezesti in altul.

Micul dejun in cort, apoi strangem echipamentul si o intindem. Traversam o sa, unde vantul aproape ca vrea sa dea cu mine de pamant. Geaca Goretex de pe mine scoate un sunet de celofan lovit rapid. Urcam si coboram din nou, luam altitudine doar pentru a o ceda din nou si tot asa. Dupa cateva ore, treptat ajungem in portiunea finala, un drum alpin pe care isi fac aparitia rar, cateva masini care mi se par parca puse pe imagine, locul lor nefiind clar acolo. Turistii de oras fac ce stiu mai bine, polueaza si distrug. Statiunea, daca ii pot spune asa, punctul nostru de sosire, se apropie usor de noi pe masura ce pierdem altitudine. Ma gandesc usor dezamagit la intoarcerea cu civilizatia, as mai fi stat cateva zile in salbaticie, fara internet, mobil si alte tampenii, sa simt cum se scurge din mine nesimtirea secolului XXI.




In ultima imagine, Varful Parang (2519 m) si ale noastre siluete, coborand usor precum niste furnici ce respecta gigantul pe care il deranjeaza, mai avem cale lunga de aici.

Depaseste-ti conditia, sa ne auzim cu bine!

joi, 4 iunie 2009

O initiativa pozitiva


Ministerul Tineretului si Sportului impreuna cu Federatia Romana de Baschet, au lansat un mic program cu scopul de a incuraja practicarea sporturilor si adoptarea unui stil de viata mai activ.

Programul se adreseaza in special tineretului, expus din ce in ce mai mult unui mod de viata sedentar, sau mai bine zis distructiv. Programul a inceput pe 3 Iunie si se va termina Sambata, 6 Iunie si din informatiile pe care le-am gasit publice, se desfasoara pe stadionul Tineretului din Bucuresti.

Suntem in era digitala, motto-ul este "un click distanta" oamenii apasa un buton si sunt serviti, sau acceseaza imagini din orice colt al lumii. Parcurgerea distantelor nu mai este necesara, insa, totul isi are pretul sau.

Observ copii atrasi de fast food-uri cu jucarii inspirate din ultimele filme artistice sau desene animate. Copii din ce in ce mai obezi ai caror parinti sunt prea stupizi sa realizeze ca un copil plinut nu este un copil gingas, si ca peste 10 ani, datorita imaginii sale si a lipsei de incredere in sine se va retrage timorat 12 ore pe zi in dormitorul sau unde va fi regele unei lumi virtuale creata de placa video din laptop-ul primit cadou de Craciun.

Romanii sunt niste sedentari inraiti, oare este atat de greu de invatat ca nu exista relaxare prin indopare cu mici si bere ? Organismul nostru inghite stres, poluare si energii negative, toate astea nu dispar cu 5 mititei si 3 beri. Nu exista un mod mai placut de ati revigora organismul decat sportul in sali sau aer liber, plimbari pe jos prin peisaje verzi, punct!

In urma cu cativa ani am realizat ca un weekend de urcari pe munte, uneori de ordinul a 8, 10 sau chiar 12 ore, ce par epuizante la un moment dat, imi odihneau si imi pregateau mai bine organismul pentru urmatoarea saptamana de munca, cu mult mai mult decat doua zile de somn, filme in pat sau bere la terasa.

Nu sunteti sportivi innascuti, dar puteti aspira la asta. Nu trebuie sa stabilesti noi recorduri, nu trebuie sa fi atent la cel din dreapta ta, cat de bine se misca, cat de mult poate impinge cu greutati sau cat de inzestrat este de natura.

Cand ma plimb prin parc observ cu placere tineri, destul de putini la numar, care alearga sau se plimba cu rolele sau bicicleta. Sunt inca destul de multi tarani de oras care gasesc chestia asta amuzanta, drept o sursa de mistouri ieftine. Invata sa ii ignori, intr-o tara in care persoanele publice nu stiu sa lege doua cuvinte, si cand o fac se exprima ieftin, hainele copiate si fosforescente sunt la moda, trebuie sa inveti sa faci asta. Oameni care ma luau peste picior la inceputuri, pe parcurs au inceput sa vina la mine cu coada intre picioare, pentru sfaturi.

Per ansamblu, sa revenim la initiativa. Este de bine, totul in regula. Apreciez si cred ca si voi la fel.

Nu inteleg totusi de ce participa doar Federatia Romana de Baschet, unde sunt celelalte federatii ?

Salile de sport, stadioanele, etc ar trebui deschise publicului macar odata pe saptamana. Incurajezi practicarea sportului, sunt oameni care cred ca 50-100RON pe luna pentru sanatatea lui sunt o investitie prea mare. Oamenii se ataseaza de locul respectiv, nu stiu, poate se imprietenesc cu sportivii din sala, vin sa ii incurajeze la meciuri, cumpara bilete si tricouri cu ei, nu se mai sta la mana statului in felul asta. Este chiar atat de greu ? Sunt singurul tip cu 1000 de idei pe minut din tara asta ? Nu cred.

Chiar nu putem sa vedem decat fotbal la stirile de la televizor ? Mai sunt si multe alte sporturi. Antrenori batrani se plang ca tinerii nu au interes dar au mers vreodata dupa ei sa ii adune de pe maidan ? Este chiar greu sa pui odata pe luna un stand intr-un loc public cu cateva poze si un pliant, in care sa explici tinerilor avantajele practicarii sportului respectiv ?

Apreciez initiativa ministerului, vrem si cerem mai mult.

Misca-ti fundul de pe canapea si fa ceva pentru corpul tau ca arati jalnic!