Am simtit nevoia sa imi iau liber Vineri, aveam pofta de un weekend prelungit, dupa bombardamentul cibernetic la care mi-am supus psihicul in saptamana respectiva.
Nu se compara nimic cu o cura de natura curata, oxigenarea creierului in stare pura.
Stiam ca vreau munte, dar nu stiam pe ce traseu sa o (mai) iau. Intamplarea face sa imi impachetez rapid micul bagaj caracteristic, sa adorm lasand in departare gandurile de peste zi si sa pun piciorulul in trenul catre Busteni. Vagoanele lungi si relativ goale ma fac sa ma intreb de ce am primit un loc tocmai la vagonul lipit de locomotiva, simteam ca mai bine primeam un loc langa mecanicul conducator. Probabil vanzatoarea m-a vazut echipat de drum si, drum mi-a dat cand am parcurs cateva minute pana la capatul trenului. Nici in acest moment nu stiam ce traseu sa aleg. Ma gandeam sa trag la sorti, avand in vedere ca porneam doar eu si umbra mea. O tipa aproape de varsta mea, aproximativ jumatate din inaltimea mea, energica si sociabila intra in compartiment si ca un gentleman ce sunt ma ofer sa ii asez geamantanul urias pe gratarul de deasupra noastra. Asta a fost inceputul, unei prietenii frumoase. Drumul curge rapid, atingem tot felul de domenii si ne impartasim parerile personale precum niste prieteni ce ne stim de o viata. "Da-mi ID-ul tau de mess' ... de fapt mai bine, da-mi si telefonul tau" imi spune pe un ton usor stangaci. Ma conformez cererii si ne luam ramas bun in timp ce eu cobor in gara Busteni.
Observ un grup mic echipati pentru traseu. Ii intreb unde merg si imi spun ca se indreapta catre Varful Omu prin Varful Bucsoiu. Un traseu clasic, frumos, care l-am strabatut de mai multe ori. Le cer permisiunea sa gravitez in jurul lor intrucat sunt singur si ... nu se stie niciodata. Imi place sa urc singur, este o provocare fizica si mai ales psihica ce ma caleste in mod placut. In drum catre Gura Diham camarazii mei de drum se scuza, dar trebuie sa ramana in urma intrucat ritmul lor este mult mai lent decat al meu. Ma gandesc ca fiind inaintea lor oricum o sa-i pot observa atunci cand voi lua altitudine. Las in urma drumul presarat de caravane si avansez de-a lungul izvorului sugrumat de grataragii.
Opresc langa micuta cruce din spatele cabanei Gura Diham. Un nene plinutz se aseaza in dreptul meu, gafaind, transpirand si injurand cei aproape 10 metri de urcare ce i-a parcurs. Il privesc tacut in timp ce imi strang mai bine sireturile bocancilor, pentru mai multa siguranta la glezne. Din urma vine sotia lui, se uita amandoi catre crestele Caraimanului si Releul Costila. "Vai ce frumos, acolo sigur nu ajunge nimeni, si pata aia ... o fi zapada ? Nu cred" "Da, se poate ajunge acolo, chiar ma indrept intra-colo, si da, este zapada" le comunic amical. Se uita uimiti la mine si incepem o scurta discutie despre scopul vizitei mele in creierii muntilor, singur, despre zonele de acolo de sus, crucea de pe Caraiman, etc. Imi iau ramas bun de la ei si pornesc pe drumul cunoscut de cei mai multi drept "Panta Prostului".
In drumul catre Poiana Izvoarelor mi se alatura un pensionar simpatic, in cateva zile face 70 de ani, si urca aproape in acelasi ritm cu mine. Aflu ca suntem colegi de sector 4 si discutiile cu el transforma distanta drumului, parca in cateva minute. Imi spune ca face zilnic acest traseu, si ca pentru el este "sanatate pe paine". Ne luam ramas bun si imi ureaza parinteste sa am grija singur pe creste.
"Nu sunt singur, gasesc eu pe cineva pana acolo ... si mai este si Dumnezeu."
Caldura creste in intensitate, soarele se strecoara printre ramurile brazilor precum un bec puternic. Urc intr-un ritm usor, sunt atent la respiratie. Din cand in cand mai sorb o gura de apa, incerc sa evit senzatia de sete. Rup putina tamaie dintr-un brad si trag puternic pe nas aroma acesteia. Nu stiu de ce, dar mi-a placut mereu mirosul asta. Gasesc un bat si il adaptez repede sprijinindu-ma usor in el pe masura ce urc in padurea bogata. Poteca urmeaza niste zig-zag-uri verzi, ocolind respectuos muntele in timp ce castiga usor in inaltime, treptat, intr-un ritm pe care aproape ca nu il simti. Ma strecor prin iarba inalta si grasa si ajung la punctul numit, La Prepeleac. Acolo gasesc un cort si pe cineva care ma informeaza ca un concurs este in desfasurare, din pacate nu am stiut si uite-ma ca sunt pe o parte din traseul unui concurs.
Avansez printre pietre, jnepeni si iarba. Gaze grase danseaza lent in jurul meu, dorind parca sa imi tina de urat. Desi ma cerceteaza insistent, nici una nu indrazneste sa ma ciupeasca. Poteca seamana putin cu un transeu mic, din cauza scurgerilor de apa si a trecatorilor ce au lasat urme adanci in hainele muntelui. Din cauza precipitatiilor din ultima perioada, fiind proaspat iesiti din codul galben, pe aici s-a dezvoltat o usoara savana. Imi aduc aminte cand am urcat in toamna pe aici, ca lucrurile stateau altfel. Inaintez printre jnepeni, uneori ma strecor pe sub ei si in cateva portiuni ma aleg cu zgarieturi pe maini si picioare. Ajung in cele din urma in zona stancilor, ce troneaza proeminent precum niste gardieni carora trebuie sa le cer permisiunea pentru a putea avansa. In departare cerul senin imi indica peisaje superbe, jos, Busteniul este atat de mic incat pare de jucarie.
Ajung la punctul de intrare in creasta, marcat de un stalp, ce vazut din valea de jos parea un mic ac. Noi strajeri gigantici de piatra mi se afiseaza in fata. Poteca pare un fir de par alb ce se strecoara printre ei. Avansez usor, vremea este cat se poate de placuta. Un nor alb imi da usor tarcoale si invaluieste din cand in cand masivul din jurul meu. Undeva jos in vale se observa minuscula, cabana Malaiesti. Poposesc din cand in cand pe marginile prapastiilor din jurul meu, admirand culoarea verde ce se scurge in ton cu piatra alba si curata ce se pierde undeva departe jos, in padurea prin care am pornit. Imi dau seama ca nu am mancat nimic de la micul dejun luat acasa la plecare. Asa sunt eu, nu plec nicaieri fara sa mananc si nu sar niciodata peste micul dejun, cea mai importanta masa a zilei.
Aud un sunet ciudat, ca un fel de stranut prelungit. Ma uit in directia de unde vine sunetul, este o culme inclinata, bogata in iarba. O capra salbatica se uita atent la mine, langa ea mai apar inca doua si ma studiaza atent. Aleg sa ma ignore vazand ca nu am intentia de a ma deplasa catre ele si nici sa ma manifest ca un turist imbecil de oras ce pozeaza ursii. Ma asez pe marginea unui pietroi si imi las picioarele sa atarne catre haul deschis sub mine. Scot din rucsac un baton proteic, o banana si un soi de grau expandat cu ciocolata. Mancare usor de transportat, destul de consistenta si cel mai important, usoara in bagaj si stomac. Nu as putea manca in momentele alea, carne sau mai stiu eu ce sandwichuri. Corpul ar fi prea obosit sa mai digere si la ele si as ajunge probabil sleit la cabana.
O musca grasa imi da tarcoale. Zboara greoi si ma cerceteaza atent, se tina dupa mine de cateva minute bune. Ma uit catre stancile din jurul meu, pasarele mici zboara in jurul meu probabil atrase de ospat. Le arunc cateva firimituri si in curand sunt din ce in ce mai multe. Trec rapid pe langa mine parca vroind sa isi faca cunoscuta prezenta si intentiile. Imi reiau drumul. Un val masiv de nori albi prin care aproape ma pierd ma inconjoara. Sunt singur si este o liniste de parca o poti taia cu un cutit. Din cand in cand o pasare mai trece pe langa mine, parca sa imi tina de urat. Norul se ascunde pentru cateva momente si imi dezvaluie Bucsoiul Mare. Singur acolo, vazand mastodontul din piatra la baza caruia eram, aproape ca mi se furnica pielea pe mine. Sunt puternic, curajos si am sa fac asta. Inaintez constant si in cele din urma ating stalpul ce marcheaza varful. Aici in urma cu ceva timp faceam poze, acum ma rezum la cateva poze si un filmulet cu telefonul mobil. Imi reiau drumul destul de grabit, stau destul de bine cu "motoarele" si avansez in cateva portiuni de coborare a crestei. Norul alb vine si pleaca intr-un ritm lent.
Undeva in stanga observ statia meteo din vecinatatea cabanei Varful Omu. Loc de popas in atat de multe drumetii. In stanga o vale imensa (Valea Morarului) daca nu ma insel, troneaza impunatoare. Nici tipenie de om. Urmeaza o noua portiune de urcat pentru a atinge nivelul cabanei. Pasesc usor printre pietre mari si ma apropii de cabana. Cateva corturi, cateva persoane langa ele, ma privesc cu un usor "tu de unde ai mai aparut singur ?" pe chipuri.
Intru in cabana si dau binete femeilor de la bucatarie, ma cazez la prici si cer o portie de friptura cu garnitura de cartofi. O masa calda dupa orele de urcare este o rasplata pentru organismul meu care isi cere rezervele incarcate. Dupa ce mananc imi las rucsacul langa pat, schimb tricoul si il pun la uscat langa soba fierbinte si ies la o mica plimbare. Ma plimb in jurul cabanei insistand pe zonele marcate de trasee. Valea Cerbului, drumul catre Cabana Babele, Valea Gaura, Hornurile Malaiesti, si desigur Bucsoiu. Imi imaginam un punct mic si negru, adica eu, cel mai inalt punct din creasta, cum se indreapta incet catre cabana. Se lasa intunericul si eu nu ma satur de tolanit si admirat peisajul. Ma tot plimb si schimb pozitiile ca un fotograf pretentios. Mai port cateva discutii cu cei cativa turisti aflati in cabana in seara respectiva, mai bag o portie de mancare si ma retrag la somn. Dintre toate paturile de acolo, in apropierea mea poposeste un sforaitor de cursa lunga. Adorm cu greu scuturat de colegul ce produce adevarate vibratii in cabana. Imi vine sa ma dau jos din pat si sa ii bag sosetele mele in nas, sau mie in urechi sa nu il mai aud. Dupa o noapte in mai multe reprize ma trezesc. Nu ma grabeste nimic dar parca totusi calatorului ii sta totusi bine cu drumul.
Urmeaza in curand continuarea si cateva poze.
